De aceea am ales sa nu mai tac...

"Mi-am regretat adesea discursurile, dar niciodată tăcerile" - Publius Syrus

Uimitor: cat de bine ma regasesc in aceste cuvinte

La umbra unui gand

Decor: Două degete tremurânde, încleştate-ntr-o ţigară umedă, fumegând...în gol

Iubirea noastră e asemeni unei peşteri în care nu se ascund decât rămăşiţele unor zile care nici măcar n-au îndrăznit să existe. Iluzii. De prea mult întuneric simt că mă descompun bucată cu bucată, simţ cu simţ. Cad. Doar mirosul puternic de fum mă ţine trează. Tremurând, am ridicat mâna dreaptă şi-am început să-ţi mâzgălesc în gol, chipul. Mi-am apropiat buzele dar ai dispărut şi tu şi fumul...şi n-a rămas decât golul şi frigul din mine. Ca să nu te pierd ţi-am adunat mirosul în palme şi l-am presărat peste trup, peste suflet... ca să-mi fii mereu aproape. Şi m-am ascuns în şoaptele unei nopţi lungi. Visez. Aud valuri cum se sparg nervos de pereţii peşterii, aud ecoul pescăruşilor, le simt zborul haotic...respir şi simt cum faţa-mi e îmbrăţişată de-un văl răcoros cu miros de alge...briza... Mi-e dor de mare! Doar ea ştie cum sunt...atunci când încetez să mai fiu! Doar ea ştie să-mi potolească valurile şi să mă salveze când am obosit să mai înot. Doar ea ştie să mă învelească dimineaţa în nisipul fin din care nu vreau să mă mai desprind. Doar marea ştie să-mi încălzească sufletul... cu soare. Am devenit la rându-mi o mare...sufletul e peştera în care n-a rămas decât scrumul dorinţelor mele... şi simt că m-am rătăcit în ochiuri adânci, din care nu mă mai pot salva. Dar nu mi-e teamă... e o amăgire care-mi dezmorţeşte simţurile. O privesc... mă priveşte... ne-am unit într-un sărut sărat... mi-e dor de tine.

Fericirea

Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori din ambele motive. Insa de cele mai multe ori uitam sa ne numaram si pe noi… singura stea… singura planeta, singurul soare care conteaza !… Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc… Astfel ca, realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…